În liniștea din inima Podișului Dobrogei, la Mănăstirea Celic Dere din comuna Frecăței, județul Tulcea, se păstrează un obiect despre care maicile vorbesc cu multă grijă în alegerea cuvintelor: o icoană care, potrivit tradiției mănăstirii, se curăță singură, treptat, de la un capăt la altul.
Nu este o poveste uitată prin arhive. Obiectul există, poate fi văzut de orice pelerin în biserica Paraclis a mănăstirii, iar povestea din jurul lui este, spun cei care trăiesc acolo, la fel de vie astăzi ca acum două secole.
O icoană neagră, adusă de un soldat necunoscut
Potrivit tradiției mănăstirii, povestea icoanei începe în contextul conflictelor ruso-turce de la începutul secolului al XIX-lea. Sursele diferă în privința anului exact — unele variante ale legendei plasează momentul între 1806 și 1812, altele în jurul anului 1816 — și în privința identității soldatului, descris fie ca ostaș rus, fie ca militar din armata austro-ungară. Ceea ce rămâne constant în toate relatările este miezul întâmplării: un soldat ajuns la mănăstire, aflat în trecere prin zonă, a lăsat călugărilor o icoană a Mântuitorului Iisus Hristos, complet înnegrită, pe suprafața căreia nu se distingea niciun chip.
Potrivit tradiției mănăstirii, soldatul le-ar fi spus părinților de atunci, aproximativ: „Părinte, țineți această icoană. Dacă Sfinția Voastră nu veți trăi până la sfârșit, cei ce vă urmează să o păstreze. Această icoană pare neagră, dar până la urmă se va lumina toată, iar ochii Mântuitorului, pe care-i vedeți închiși, se vor deschide.”
„Icoana soldatului”, martoră a generațiilor
De aici vine și numele popular sub care icoana este cunoscută în zonă — „Icoana soldatului”. Ghidul mănăstirii, maica Irina, povestește vizitatorilor această istorie așa cum a fost ea transmisă în interiorul obștii monahale, de la o generație de maici la alta, ca parte a memoriei colective a locului.
Potrivit tradiției mănăstirii, profeția soldatului s-ar fi adeverit treptat: de-a lungul timpului, pe suprafața înnegrită a icoanei ar fi început să apară, tot mai vizibil, chipul lui Iisus Hristos. Astăzi, la aproape două sute de ani de la momentul relatat, mai bine de jumătate din suprafața icoanei este luminată, iar ochii Mântuitorului, descriși inițial ca fiind închiși, apar acum întredeschiși.
Tot potrivit tradiției mănăstirii circulă și o a doua parte a profeției, mai puțin comentată public: aceea că, în momentul în care icoana se va curăța complet, iar ochii se vor deschide pe deplin, s-ar petrece un eveniment de o însemnătate aparte pentru lume. Este o componentă a legendei pe care mănăstirea o menține în registrul credinței, fără pretenția unei datări sau explicații care să poată fi verificată.
Nu e singura icoană cu poveste, la Celic Dere
Icoana Mântuitorului „care se curăță singură” nu este singurul obiect din patrimoniul mănăstirii înconjurat de tradiție. În aceeași biserică se află și icoana Maicii Domnului Făcătoare de Minuni, îmbrăcată în argint și poleită cu aur, despre care tradiția locului spune că ar fi scăpat de două ori din foc, în urma unui incendiu petrecut într-o familie de credincioși din zona Ismail, înainte de a ajunge la mănăstire.
Prezența mai multor asemenea povești arată cât de adânc este înrădăcinată tradiția orală în viața comunității monahale de la Celic Dere — o mănăstire înființată la începutul secolului al XIX-lea de călugări veniți de la Muntele Athos, care și-a luat numele de la pârâul din apropiere, „celik dere”, adică, din turcă, „pârâul de oțel”.
O poveste ajunsă și la radio
Interesul pentru această legendă a depășit granițele mănăstirii. În 2024, Radio România Constanța a difuzat, în cadrul proiectului cultural „Poveștile Dobrogei” — o serie de 12 spectacole de teatru radiofonic realizate de Asociația Culturală Georgiana Rusu, cu sprijinul Consiliului Județean Constanța —, materiale dedicate miturilor și legendelor din spațiul dobrogean. Proiectul, difuzat duminical pe Radio Constanța (100,1 FM) și Play Radio (91,6 FM), și-a propus explicit revalorizarea patrimoniului imaterial al regiunii pentru publicul tânăr, iar tradiția de la Celic Dere se numără printre poveștile care au intrat în atenția acestui demers de recuperare culturală.
Ce spune tradiția — și ce nu putem afirma
Este important de precizat, din perspectivă jurnalistică, unde se termină relatarea și unde ar începe o afirmație pe care nu o putem verifica. Formularea corectă este că, potrivit tradiției mănăstirii, icoana se curăță treptat — nu că icoana „se curăță miraculos”. Această din urmă formulare ar transforma o credință religioasă, transmisă prin viu grai în comunitatea monahală, într-o constatare de fapt, lucru pe care niciun demers jurnalistic nu îl poate susține sau infirma.
Ceea ce poate fi confirmat, în schimb, este existența obiectului, prezența lui în biserica Paraclis de la Celic Dere și faptul că povestea circulă activ, atât în interiorul mănăstirii, cât și în afara ei — relatată de ghizi, preluată de presă locală și transpusă chiar în teatru radiofonic. Este un fir de legendă care leagă un soldat rămas fără nume, un front de război de acum două secole și o mănăstire din inima Dobrogei, parte din patrimoniul imaterial al județului Tulcea.
(Seria „Legendele Tulcei” documentează povești, tradiții și obiecte cu încărcătură simbolică din județul Tulcea, așa cum sunt ele relatate de comunitățile locale.)
